Culegatorii de coarne

Locuitorii satelor de la munte gasesc ceva de cules in fiecare anotimp: vara fragute, toamna ghebe ori mure, iar la granita dintre iarna si primavara, coarne de cerb.  Cu ele isi fac cuiere, veioze, candelabre, nasturi sau plasele de cutit si norocosii le vand strainilor coroanele frumoase, pe sute sau mii de euro. 

Locuitorii satelor de la munte gasesc ceva de cules in fiecare anotimp: vara fragute, toamna ghebe ori mure, iar la granita dintre iarna si primavara, coarne de cerb.  Cu ele isi fac cuiere, veioze, candelabre, nasturi sau plasele de cutit si norocosii le vand strainilor coroanele frumoase, pe sute sau mii de euro.  In fiecare primavara, cum incep primele ploi, locuitorii catunelor din munte ies la cules coarne de cerb. Recolta dintr-o zi poate valora de la cateva zeci de lei la cateva mii de euro, desi legea spune ca orice corn gasit trebuie predat la ocolul silvic. Padureanul Pavel Ion, culegator de pe valea Bargaului, nu pricepe decat legea muntelui, invatata de la tatal lui: „Ocoalele silvice zic si ca murele ori afinele culese in galetusa trebuie predate. D’apai ati auzit de vreun padurar sa intre in cuhnie si sa intrebe muierile de ce fierb murele pentru dulceata in ceaun, ca si-ar lua niste facalete pe spinare, de ar uita si de legi, si de ocol. Cu cerbul e ca si cu ghebele ori tufa de zmeuris. Is date omului de Dumnezeu si daca ai gasit un corn e norocul tau”.  Cu cerbii a facut cunostinta de tanc: „Tata avea magazin forestier intr-o cabana din varful muntelui, pentru lucratorii de la parchet. In vacante ma lua cu el, sa-i tin de urat. Cand urcam in munte cu mocanita pentru lemne, vedeam mereu cate 10-15 cerbi pe culme pascand.   publicitate  Ei auzeau motorul mocanitei, ridicau capul sa le vedem coroana, se uitau semet la noi, dar nu fugeau. Erau obisnuiti cu taietorii de lemne”. Puiul de om avea unspe ani cand a gasit primul corn de cerb, in timp ce incerca sa dea de urma vacii, plecata la pascut prin parchet si ratacita printre brazi: „ Cand am plecat, tata mi-a zis: «Poate gasesti coarne, ca acolo umbla cerbi». Am urmat un drum vanatoresc, m-am urcat pe-o cioata mai inalta, m-am uitat in stanga si-n dreapta. Drept in fata era un brad mic, ros intr-o parte de un animal. M-am apropiat de bradut si de la vale de el am vazut un corn. Am uitat de vaca si... tulai la tata: «Uite, tata, ce-am gasit!»”. Acum Ion Pavel are 53 de ani, dar primul corn tot il mai are, sub forma de veioza cu abajur.  Troc civilizat intre cerb si om  In fiecare ianuarie, nea Pavel urca in munti ca sa-si pregateasca terenul pentru cules: „Iau in ranita niste bulgari de sare, pun intr-un sac fan si ma duc unde stiu ca ierneaza cerbii. Cam le stiu locurile de iernat, adica sus pe culme, de unde pot sa vada cand se-apropie haita de lupi, in preajma izvoarelor si mai ales unde e rachita din asta salbatica. Acolo unde vad multe urme in zapada, caut o cioata din asta mai mare, fac cu toporul o gaura si pun bulgarele de sare in gaoacea din cioata, ca cerbilor le place sa linga sarea. Las fanul, tai cu toporisca si cativa snopi de rachita, fiindca cerbii mananca cu placere mugurii de rachita, ca-s moi, apoi plec”.   Nea Pavel stie ca cerbii vor sta pe loc pana termina de lins drobul de sare, asa ca se mai intoarce pe la sfarsitul lui februarie, inceputul lui martie, cum se inmoaie iarna: „Cand cad primele ploi, apa le inmoaie cerbilor coarnele la radacina, care incepe sa ii manance foarte tare, ca si crusta unei bube care sta sa se desprinda. Atunci se freaca cu capul de crengi pana ce-si leapada coarnele in zapada”. Majoritatea coarnelor de cerb sunt raspandite pe o raza de 50-100 metri de buturuga de sare, iar cand gaseste vreun corn desperecheat, inseamna ca cerbul a simtit vreun pericol si a fugit: „Ca sa gasesc si cornul pereche, pornesc pe urmele lasate de cerb in zapada si dupa un kilometru, maxim doi, e imposibil sa nu-l gasesc”.  Caini dresati sa caute coarne Padurarul Mitica Tomoroga, bargauan si el, are alta metoda de cules: „Nu ma apropii niciodata de locurile unde ierneaza. Ii urmaresc mai multe zile la rand cu binoclul, de la o distanta de 200-300 metri, si, cand vad ca ieri un cerb avea o coroana frumoasa si azi n-o mai are, inseamna ca si-a lepadat-o. Atunci ma apropii si culeg coarnele de pe jos”. Pentru mai mult spor la cules, Mitica Tomoroga si-a dresat si un caine sa dibuiasca coarne de cerb: ”Cainele invata singur. Daca-l iei cu tine mereu la padure si te vede tot timpul cu un corn in mana, el il adulmeca si apoi incepe sa caute si el. Dar daca vrei sa-l antrenezi serios, ii dai un corn sa-l miroasa, i-l arunci ca pe bat si se duce si-l cauta.   Cornul de cerb nu se strica, ca-i dintr-un os foarte dur. Numai lupul, care are falca foarte puternica, iti mai strica vreun varf la corn, dar nici el nu poate mai mult”. Uneori, norocul bate metoda. Padurarul Tomoroga a vazut-o cu ochii lui: „Mergeam pe Tarnave, colo sus, cand un cerb imi taie calea, se opreste in mijlocul cararii si se uita la mine in jos. Era la vreo 50 de metri mai sus. Numai vad ca-si scutura odata capul si i-o cazut un corn. Atuncea capul a inceput sa i se lase intr-o parte si sa ma priveasca cas, ca celalalt corn, fiind greu, ii tragea capul intr-o parte. Doi-trei metri mai incolo, si-a mai balanganit odata capul si l-a lepadat si pe alalalt, dupa care a fugit”.   Desi zeci de cautatori bat muntii in fiecare an, cea mai frumoasa pereche de coarne de pe valea Bargaului se lasa inca cautata: „Insoteam un neamt la vanatoare in ‘97, la boncanit. Am ajuns la un luminis unde pasteau sase cerbi, frumosi si voinici. Iar conducatorul lor parca era ca un elefant printre ei. Niciodata n-am mai vazut asa ceva. Neamtul a ramas prost cand a vazut ce coarne are. Coroana lui parca era copac! Eu ii aratam cu degetul sa-l impuste, dar el s-a fastacit si-a tras in altul”.

Sursa ,

www.gandul.info