Anuntul Vanatorului
EVOLUŢIA RELAŢIILOR AGVPS CU C.I.C. Imprimare Email
Miercuri, 06 August 2014 10:45

EVOLUŢIA RELAŢIILOR AGVPS CU C.I.C.

 

Istoria iniţierii, în 1928. şi a fondării, în 1930, a Consiliului Internaţional de Vânătoare şi de Protecţie a Vânatului – C.I.C. – se cunoaşte, în general. Sunt cunoscuţi şi cei doi reprezentanţi de seamă ai activităţii vânătoreşti din România – ing. Nicolae Săulescu şi George Plagino – care, alături de reprezentaţi similari ai vânătorilor din Franţa, Polonia şi Cehoslovacia, au luat hotărârea a ceea ce avea să coaguleze doi ani mai târziu, în jurul nucleului astfel format reprezentanţii a încă 18 ţări.

Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că şi atunci, ca şi acum, meritele reprezentantului autorităţii statului au fost indirect amplificate prin omisiunea relevării participării reprezentantului organizaţiei naţionale neguvernamentale de vânătoare la momentul iniţial. De ce oare acest tratament discriminatoriu ?

Poate că atunci se justifică această abordare datorită calităţilor de excelent vânător şi organizator de vânătoare ale celui care a fost inginerul Nicolae Săulescu, numit în funcţia de director al Direcţiei de Vânătoare din Ministerul Agriculturii, cu acordul sau la recomandarea Majestăţii Sale Regelui. George Plagino era însă şi el recunoscut în lumea aparte a vânătorilor din România, care l-au ales democratic ca preşedinte al Uniunii Generale a Vânătorilor, cu certitudine ţinând seama de unele merite, mai puţin trâmbiţate, din activitatea acestuia. Astfel, fără astfel de merite, ar fi putut fi ales ca preşedinte Nicolae Săulescu.

Istoria iniţierii şi fondării C.I.C. a rămas însă cunoscută, din păcate, aşa cum a fost reflectată în documentele vremii, în care s-a minimalizat, după cum s-a arătat, rolul reprezentantului U.G.V.R. la acest eveniment.

Pentru a nu cădea din nou în aceeaşi greşeală, este corect să ne reamintim, împreună, evoluţia legăturilor noastre, mai recente, cu C.I.C.-ul.

România a fost şi a rămas constant membră fidelă a acestui organism internaţional în vânătoare, achitându-se de toate obligaţiile statutare şi participând la marea majoritate a manifestaţiilor organizate sub egida sa, din 1930 până în 1985. În ultimii ani ai perioadei menţionate, o conlucrare aproape sinceră şi eficientă între reprezentaţii A.G.V.P.S. din România şi ai Ministerului Silviculturii, respectiv între vicepreşedintele ing. drd. Ioan Cazacu şi inspectorul adjunct de stat ing. Aurelian Neacşu, au favorizat soluţia achitării obligaţiilor pecuniare ale României faţă de C.I.C. de către A.G.V.P.S.

În continuare, până în 1990, România a fost tolerată în C.I.C. în virtutea reputaţiei trecute, deoarece A.G.V.P.S. din România nu a mai primit aprobarea cuvenită pentru plata cotizaţiei C.I.C., în numele statului român.

La prima Adunare Generală a C.I.C. de după evenimentele din decembrie 1989, am fost invitat, împreună cu fostul conducător executiv al A.G.V.P.S. din România – drd. ing. Ioan Cazacu, pentru a ne preciza, în numele României, poziţia în această chestiune. Ţara noastră figura deja pe lista oficială a celor 3 ţări care urmau să fie analizate şi excluse din acest organism internaţional de vânătoare, pentru neplata cotizaţiei pe mai mult de 2 ani.

Datorită lobby-ului făcut printre prieteni, angajamentului nostru că vom încerca să convingem oficialităţile din România să achite cotizaţia restantă şi mai ales situaţiei similare a altor două ţări, excluderea ţării noastre din C.I.C. a fost amânată până la Consiliul C.I.C., de la Paris, din noiembrie 1990.

Întorşi la Bucureşti a trebuit să convingem membri Biroului Executiv ai Consiliului Naţional al A.G.V.P.S. să fie de acord cu preluarea datoriilor restante ale României către C.I.C., de către A.G.V.P.S., deoarece reprezentanţii Autorităţii publice centrale care răspundea de păduri şi cinegetică (Ministerul Mediului) la vremea respectivă, aveau alte preocupări „majore” în domeniu (împărţirea cabanelor de vânătoare din fondul forestier, deschiderea vânătorii cu străinii pentru unităţile silvice, reţinerea tuturor fondurilor de vânătoare G.V.S. în gestiune proprie, vânzarea trofeelor defunctului Nicolae Ceauşescu etc.)

Hazardul a făcut ca la Consiliul C.I.C. de la Paris, din 29. 10.1990, să ajung singur, împuternicit însă să mă angajez că A.G.V.P.S. din România va prelua, în numele statului român, cotizaţia restantă în sumă de 190.000 F.F. Bineînţeles, condiţionat de rămânerea României în acest prestigios organism internaţional. Aceasta, deoarece, în preziua plecării noastre la aeroport, cel ce condusese cu loialitate destinele A.G.V.P.S. din anul 1967 până în 1990 a suferit un atac de cord şi ne-a părăsit, pe neaşteptate, pentru totdeauna. A continuat însă, prin relaţiile de strânsă prietenie pe care le legase în timp cu foarte mulţi membri ai Consiliului C.I.C., să ne ajute. Aceste relaţii personale, preluate din mers, şi onorarea unor promisiuni mai vechi în contextul situaţiei socio-economice a României de atunci, au convins membrii Consiliului C.I.C. să fie solidari cu cauza A.G.V.P.S. din România, scutindu-ne de plata cotizaţiei pe 4 ani (1985, 1986, 1987 şi 1988), condiţionat însă de plata datoriilor restante din anul precedent şi a celor din anul în curs (1989 şi 1990), adică a numai 80.600 F.F.

Reîntors în România am constatat că poziţia Ministerului Mediului şi, ulterior, a proaspetei Regii Autonome a Pădurilor, nu se schimbase: nu îi interesa, în nici un fel, problema plăţii datoriilor restante ale României către C.I.C. şi menţinerea ţării în acest organism internaţional de profil, motiv pentru care nu s-au întreprins şi nu s-au obţinut cuvenitele aprobări de la Guvernul României şi Ministerul de Finanţe.

În această situaţie, A.G.V.P.S. din România a preluat singură obligaţiile pecuniare ale statului român către C.I.C. Meritul revine membrilor Biroului Executiv al Consiliului Naţional al A.G.V.P.S., vânători şi pescari sportivi, care au avut înţelepciunea să asigure continuitate prezenţei României în mijlocul lumii vânătoreşti internaţionale, aşa cum au procedat şi pentru asigurarea continuităţii României în Confederaţia Internaţională de Pescuit Sportiv (C.I.P.S.).

Au urmat câţiva ani în care A.G.V.P.S. din România a achitat cotizaţia ţării noastre către C.I.C. (40.300 F.F./an) şi în care reprezentarea noastră a evoluat pozitiv. Numai în perioada 1995-1999, de exemplu, A.G.V.P.S. din România a organizat 3 simpozioane internaţionale sub egida C.I.C. – privind ursul brun (1995), capra neagră (1997) şi păsările migratoare (1996), apoi Expoziţia naţională, cu participare internaţională, de vânătoare, (1997), de asemenea sub egida C.I.C., şi un campionat mondial de pescuit staţionar (1999), sub egida C.I.P.S.

În această perioadă, AGVPS din România a mai reuşit un lucru important din punct de vedere financiar şi anume să înscrie A.G.V.P.S. din România şi membrii titulari în C.I.C., în locul statului român. Aceasta deoarece, ca asociaţie naţională reprezentativă achita o cotizaţie proporţională cu numărul membrilor vânători (3.440 Euro), ceea ce înseamnă aproximativ jumătate din cotizaţia pe care ar fi trebuit s-o achite pentru statul român, proporţional cu numărul său de locuitori (cca. 6.150 Euro).

Mersul normal al activităţii noastre în C.I.C. a continuat netulburat doar până în 1999.

Cu ocazia celei de-a 46-a Adunări Generale a C.I.C., reunită în 14-19.05.1999 la Milano – Italia, am luat cunoştinţă despre interesul ocult şi subit manifestat de reprezentanţii M.A.P.P.M. şi R.N.P. pentru înlocuirea delegaţiei A.G.V.P.S. din România în C.I.C., conduse de dl. Adrian Năstase, cu o delegaţie R.N.P., condusă de directorul general Dorin Ciucă, care nici măcar nu era vânător. Din delegaţia ce se dorea a fi înlocuitoare, conform dorinţelor fostului ministru Romică Tomescu, mai făceau parte directorii Dima Gheorghe (nevânător) şi Capanu Gheorghe, ambii din R.N.P.

Situaţia jenantă în care am fost puşi şi a fost pusă România – prin demersurile anticipate, făcute la nivelul fostului preşedinte al C.I.C., de către consilierul de suflet al ministrului Romică Tomescu – a fost contracarată, atât în Consiliul C.I.C., cât şi în plenul Adunării Generale a C.I.C., prin argumente statutare şi de bun simţ insurmontabile :

-    A.G.V.P.S. din România era membră a C.I.C., cu cotizaţia achitată la zi, aşadar cea care reprezenta oficial România la acel moment, în acest organism;

-    R.N.P., fiind regie naţională cu caracter economic, nu se încadra în nici una din categoriile statutare de membri C.I.C.;

-    două delegaţii (naţionale) reprezentative, ale aceleiaşi ţări, nu puteau fi acceptate în acelaşi organism internaţional precum C.I.C.;

-    noii membri în C.I.C., în acest caz reprezentanţii R.N.P., trebuiau să fie acceptaţi mai întâi de vechea delegaţie a României în C.I.C., iar propunerea trebuia făcută şi înaintată de şeful acestei delegaţii, nicidecum de preşedintele C.I.C.;

-    delegaţia R.N.P. nu era nici măcar compusă din vânători.

Cu toate acestea, fostul preşedinte al C.I.C. a insistat exagerat în sprijinul R.N.P., arogându-şi, la un moment dat, un rol nestatutar de arbitru, într-o problemă internă a delegaţiei României care nu-l privea în nici un fel.

Momentul penibil a fost depăşit şi, ca de fiecare dată în relaţiile cu conducerea R.N.P., s-a întins o mână prietenească colegilor silvicultori, prin propunerea concretă de a fi cuprinşi în delegaţia A.G.V.P.S. din România în C.I.C., cu un număr de membri titulari proporţional cu suprafaţa (exagerată) a fondurilor de vânătoare pe care le gestiona direct (cca. 30%) această regie.

Din 1999 până în 22-24 mai 2003 nu au mai fost nici un fel de probleme de colaborare cu R.N.P., decât doar temporare şi pecuniare, generate de plata cu întârziere a părţii din cotizaţia C.I.C. ce îi revenea (30%).

În anul 2003 însă, la Adunarea Generală a C.I.C. de la Helsinki – Finlanda, lucrurile au recidivat într-un anume fel. R.N.P. a fost reprezentată de silvicultori şi experţi C.I.C., bucuroşi să viziteze un oraş nou şi să participe la o astfel de manifestare, nicidecum de membri individuali în acest organism. Acest aspect ar fi trecut poate neobservat dacă unii dintre aceştia, în nici un caz singuri, nu şi-ar fi depăşit statutul. Probabil că, în timp ce noi ne străduiam să acoperim, prin participare, lucrările a cât mai multor comisii de specialitate, undeva, ascunşi de privirile noastre indiscrete, câţiva participanţi din partea R.N.P. la închiderea lucrărilor adunării generale, bine informaţi şi bine şcoliţi în diversiuni, hotărau cine să urce în prezidiu şi cine, din partea R.N.P., să aducă steagul României pe podium. Cu alte cuvinte cine să iasă în faţă pentru a-şi aroga ulterior rezultatul efortului de ani şi ani ai altora din echipă.

Nu putem să apreciem decât puţin elegant gestul de atunci, într-o activitate cu conotaţii sportive precum vânătoarea şi orice acţiune în legătură cu aceasta.

În continuare, lucrurile au reintrat în normalitate, greul organizării celei de-a 51- a Adunare Generală a CIC în România – la Bucureşti – revenind însă, iar reprezentanţilor AGVPS din România.

N.Şelaru

 
 
Avize psihologice | Permise arma | www.eusuntoktuestiok.ro